Vantul matura praful din calea lor inca din ziua cand s-au trezit.Timpul nu se indura sa se atinga de frumusetea lor,astfel incat de ani de zile inca sunt la fel de frumoase de pure si mici ca in ziua in care s-au nascut.Miroseau a viata.Iar clipele petrecute cu ele te duceau inapoi la zilele in care plangeai de fericire.Langa ele simteai o racoare de primavara si un aer de plutire.Zambetul lor stergea grijile si tusul imprimat pe fila vietii.Traiau in padure.Traiau impreuna cu dimineata.Iar vara le soptea povesti fara sfarsit.Ele reuseau sa-ti absoarba grijile,bolile.Puteau sa faca oamenii fericiti.
La scurt timp dupa ce au fost aduse pentru a vindeca un copil bolnav care era intr-un spital din oras,s-au ofilt.Praful,tristetea si aglomeratia din oras le-a incarcat cu suferintele a 1000 de oameni.Purtau acum pe umerii lor povestile unui oras intreg.Nu mai puteau sa zambeasca.Nu mai puteau sa respire.Nu mai puteau sa traiasca.S-au sacrificat pentru a imparti cateva minute de zambete unui oras.
Dar euforia si visarea nu a durat mult.Oamenii nu au putut sa aprecieze.Au continuat sa polueze,sa afume,sa construiasca.Nu au meritat.
